De ce trăim doar în iluzii spulberate
Noi ştim cine suntem cu adevărat,
De ce suntem femei şi nu bărbaţi,
Din care aluat am strâns iubirea
Şi ce-i tristeţea sau ce-i fericirea,
De ce-n amarul greu ne plângem neputinţa
Şi ne înecam în lacrimi grele suferinţa,
De ce trăim doar în iluzii spulberate
Şi doar necazuri grele îndurate,
De ce nu suntem cum am fost cândva,
Femei care au ştiut că-s cineva,
Şi au controlat cu al lor pură iubire
Orgolii dintr-o minte, din gândire,
De ce nu suntem ce-am fost undeva
Regine sacre ce au ştiut ceva,
Ce-au controlat cu a lor voinţă
Orgolii dintr-o minte de dorinţă ???
Să vă amintiţi în ultim ceas
Când vreţi să v-arătaţi bărbaţi,
Că sunteţi tari nu sunteţi laşi,
Să v-amintiţi că ascuns în voi
E sufletul ce plânge-n noi,
Şi cât aţi fi voi de bărbaţi
De-un suflet trist să nu uitaţi,
Fiindcă vă-ntoarceţi tot la noi
Plini de dureri şi de nevoi,
Se duce toată vitejia
Pe acelaşi drum cu bărbăţia,
Cerând iertare şi îndurare
Că aţi greşit în cumpătare,
Că aţi impus voinţa voastră
Mânjind de tot iubirea noastră,
Dispreţuind de tot femeia
Cu lăcomia şi mândria,
Să vă amintiţi în ultim ceas
Din timpul cât va mai rămas,
Că roata vieţii se întoarce
Şi forţa de putere o stoarce,
Şi scad toate puterile
Crescând la loc durerile,
Din tot ce-aţi fost şi voi cândva
Rămâneţi goi ... sau altcumva ...
Să nu crezi tu, iubite,
că două mângâieri
vor vindeca durerea
ce-au strâns-o ochii ieri ...
nu ... acea e rana care
rămâne adânc în timp
şi nu se poate şterge
ca urma de pe câmp,
nu poţi să ştergi din suflet,
să începi de la-nceput,
un timp ce-a ros misterul
ce nu l-ai priceput,
ce-a ros floarea iubirii
rănind sufletul meu,
rănind un suflet nobil
ce te-a iubit mereu ...
acum, iubite dragă,
sunt tot, eu, care am fost,
acelaşi zâmbet dulce,
dar nu mai sunt ... ce-am fost ...
Ţi-am dat bobocul meu de fată
Ţi-am dat iubite dorul meu
O dragoste doar pentru tine
Ţi-am dat să iei tot de la mine
Crezând că tu vei fi mereu
Acel mister plin de candoare
Ce-mi dăruia mie iubirea
Plutind etern cu fericirea
Pe aceeaşi magică splendoare
Ţi-am dat bobocul meu de fată
Să-l mângâi şi să-l îngrijeşti
Crezând că tu mă şi iubeşti
Cu aceeaşi dragoste curată ..
Dar tu iubite ai vrut plăcerea
Închisă-n înşelarea cărnii
În trecătoarea starea a humii
Lăsându-mi mie doar durerea
Din sufletu-mi ce-şi plânge rostul
Acestui trai nepriceput
Şi-ar vrea să o ia de la-nceput
După ce vămii achită costul ...
De ce-am ajuns aici acum
Am fost cândva zeiţe dragi,
Mistere dulci de flori şi fragi,
Ce-am împânzit tot universul
Cu simfonia şi cu versul,
Am fost iubirea şi misterul
Ce-am colorat viaţa şi cerul,
Am fost iubirea zeilor
Şi gândul sfânt ideilor,
Aveam în inimi demnitatea,
Iubirea sfântă şi dreptatea,
Eram o pură-nţelepciune
Iubind misteru-n raţiune,
Aveam curaj în faţa vieţii
În faţa sorţii şi a morţii,
Trăind etern în fericire
În libertate şi iubire,
De ce-am ajuns aici acum
Să fim batjocorite-n drum,
Să fim doar sclave pentru ei
Să nu ne mai numim femei,
De ce suntem pe locul doi
Şi nu suntem egali cu ei ..
Pentru că toate trec şi vin
Rămâne ... eternul feminin ...
Miresme dulci dar din ... poveste ...
Iubitul meu te-aştept mereu
Când mi-e uşor şi când mi-e greu,
Să vii cu aceleaşi mângâieri
Cu vorbe dulci şi dezmierdări,
Sub teiul sfânt, când ne iubeam,
Şi-n nemurire noi zburam
Şi mă închideai în ochii tăi
Cu vraja florilor de tei,
Într-un parfum îmbătător
De unde greu mă strigă-un dor,
Şi nu găsesc la lacăt cheia
Să scot din mine iar femeia,
Ce-a fost cândva şi undeva
Când ea zbura cu cineva
Pe cele mai înalte creste
Miresme dulci dar din ... poveste ...
Din visul nemuririi ...
Aş scrie o poezie
precum o simfonie
a inimii vibrânde
senzaţii tremurânde
care frământă cerul
pământul şi misterul
ce trece peste minte
materii şi morminte
şi ţine-n loc secunda
până îi trece runda
iar locul se-nfioară
şi-n timp se înfăşoară
unind cu nemurirea
trăirea cu iubirea
dincolo de cuvinte
de rece sau fierbinte
dincolo de o minte
ce judecă şi minte
dincolo de concepte
sau rele preconcepte
dincolo de noi toţi
de viii care-s morţi
de morţii ce-au trăit
în cer sau pe pământ
de tot ce-a fost odată
şi ce va fi vreodată
de tot şi toate care
pot pune o întrebare
şi-şi folosesc gândirea
să judece iubirea
o poezie-n suflet
tăcerea prinsă-n urlet
trăiri din alte timpuri
ce schimbă anotimpuri
iubiri ce ştiu doar ei
misterioşii zei
cu zânele iubirii
din visul nemuririi ...
Femeie este mama,
Femeie sunt şi eu,
Femei cu mila-n suflet
Şi crezu-n Dumnezeu,
Credinţa în iubire
Şi-n sufletul curat,
Ce duce-n nemurire
La cer când e-nălţat ...
O primăvară-n suflet să rămână
În suflet să rămână primăvară,
Mirajul de-început al bucuriei,
În muguri de iubire să răsară
Magia din parfumul veseliei,
Doar zâmbetul să lumineze faţa,
Alimentat din tainica iubire,
Curat, precum e roua dimineaţa,
În zbor celest purtat spre nemurire,
Pe aripi de iubire prinse-n zbor,
Acorduri dintr-o muzică divină,
Plutind etern pe-acelaşi scump amor,
O primăvară-n suflet să rămână ...
Pentru voi …
Să înfloriţi în suflete iubirea,
Din preaînalturi să coboare fericirea,
Să vă atingă clipa nemuririi,
Să luminaţi eternul strălucirii,
Să fiţi doar una cu natura,
Să nu cunoaşteţi în voi ura,
Să fiţi doar voi, ce-aţi fost cândva,
Mistere dulci de undeva,
Iubiri de zei din paradis,
Trăiri înalte dintr-un vis,
Îmbrăţişări în univers,
În simfonie şi în vers ...
"Să uiţi, să ierţi şi să iubeşti!"
Pentru o viaţă din poveşti,
Scăldată-n aburi de iubire
Şi-n lacrimi dulci de fericire,
Să te predai eternităţii,
Cu tot bagajul ăsta al vieţii,
Cu încredere în a ta inimă
Ce te conduce spre ... LUMINĂ!
O floare, prăfuită-n cale,
Rămâne aceeaşi pură floare,
Ce-şi duce, demn, cu ea destinul
Iluminat de Sfântul Soare,
Aceeaşi floare e femeia,
Pe care mulţi o prăfuiesc,
Dar ea rămâne, totuşi, cheia,
Misterului dumnezeiesc,
Rămâne aceeaşi întrebare,
De ce-i albastru cer senin,
De ce ar fi femeia-n soare
Un El ... Eternul feminin?
Să vă îmbătaţi din vinul fericirii
Înlănţuiţi etern în braţele iubirii,
În gânduri preacurate de lumină
Din unda sacră, sfântă şi divină,
Trăiri din alte lumi să vă cuprindă,
Senzaţii magice, celeste să vă prindă,
Să rezonaţi cu dalbul pur din ghiocei
Parfumul nemuririi din florile de tei,
Să aveţi în simţuri raza preacurată,
Lumină din Lumina cea curată,
Să lumineze drumul nemuririi,
Misterul sacru din ochii fericirii ...
În necuprinsul ochilor albaştrii
Iubire ... palpitaţie divină,
Mister de undă sacră şi lumină,
Simţire din culoarea veşniciei
Sau odă-n simfonia bucuriei ...
Vibraţii din magia unui vers
Sosite din mirific univers,
Pe care cerurile o oglindesc,
În sufletul ce, încă-i, pământesc,
Şi pâlpâie în poarta nemuririi,
Un susur din tărâmul fericirii,
Pe care nu putem s-o cântărim,
Şi nici să întrebăm de ce iubim,
Putem să ne predăm cu totul ei
Pătrunşi de muza sfântă a poeziei,
Să ne înălţăm în slavă printre aştrii,
În necuprinsul ochilor albaştrii ...
De ce-i aşa nedreaptă soarta
Mai spun iubite-n gândul meu
Că „Te iubesc!” şi-mi este greu,
Căci ai plecat fără-un cuvânt
Lăsând în mine un mormânt,
Un hău deschis la mine-n suflet,
Vârtejuri negre în răsuflet,
Cu doruri ce se zbat în mine
Răspunsuri care sunt la tine,
De unde curg atâtea lacrimi,
De unde atâta jale-n patimi,
De ce-i aşa nedreaptă soarta
De nu pot eu să-ţi fiu consoarta,
Ce aş putea să fac acum
Ca să te-aduc pe al meu drum,
Să fim ce-am fost noi doi atunci,
Când ne plimbam prin văi şi lunci,
Şi ne-aşezam lângă izvor
Pe pat cu frunze de amor,
Şi ne iubeam pe malul verii
În simfonia primăverii ...
Iubiri în spuma lumii
Pe marginea secundei
În ţărmul fericirii
Am prins mirajul undei
Din flacăra iubirii,
Când clipa suspendată
Captivă-n malul zării
Se lasă sărutată
De mirele visării,
Mireasă pentru o clipă
Sfidând realitatea
Valsând pe o aripă
Sorbind eternitatea,
Acestor ne-înţelese
Mistere ale firii
Iubiri în spuma lumii
Şi-n clipa nemuririi ...
Să crezi mereu în dragoste
Să crezi mereu în dragoste,
să crezi cu adevărat,
chiar dacă drumul vieţii este
de greu împovărat,
Să crezi eternul nemuririi
închis la tine-n suflet,
în flacăra sfântă a iubirii
când te opreşti din umblet,
După ce cureţi de spini calea
şi-ţi urmăreşti inima,
şi luminezi cu ea cărarea
sorbind din slăvi Lumina ...
Ce apare şi dispare
Mi-a şoptit aseară vântul,
Când stăteam pe prispă afară,
Un mister trimis de sfântul
În acorduri de vioară,
Îmi spunea că lumea asta
Este palidă şi rece
Şi să nu mai plâng ca proasta
Căci ce vine se şi trece,
Ce apare şi dispare
În aceeaşi taină a vieţii,
Şi să cauţi doar iubirea
Prinsă-n roua dimineţii,
Când în lacrimi plânge floarea,
Aşteptând unda divină,
Ca să-i prindă sărutarea,
Iar lumina ... o termină ...
Fioruri sacre de iubire
În universul florilor
Să prindeţi roua zorilor
Scăldaţi în cupa fericirii,
Polenul dulce al iubirii,
S-aveţi în suflete parfumul,
Să vă mângâie pe tot drumul
Cu flacăra sfântă divină
Ce arde închisă în inimă,
Şi-n puritatea dintr-o floare,
Mister sublim venit din soare,
Fioruri sacre de iubire
Plutind etern spre nemurire ...
Lumina sfântă a iubirii
Iubitul meu te-am aşteptat
Să vii, aşa cum ai promis,
Dar în zadar am tot sperat
Din drumul tău tu m-ai omis,
Târzie noapte e acum,
Eu stau şi-mi plâng necazul,
Şi mă gândesc l-al vieţii drum
Să schimb din nou macazul,
Să nu mai cer şi să cerşesc
La nimeni absolut nimic,
Să-i uit pe toţi şi să iubesc
Lumina prinsă-n infinit,
Lumina sfântă a iubirii,
Trimisă-n dar de Dumnezeu,
Cu-îmbrăţişarea fericirii,
Să fiu cu El ce-am fost mereu.
Lumină din lumina sfântă
În faţa ta Iisuse sfânt
Se-nchină o lume-ntreagă,
Unii cu capul în pământ
Pe alţii capu-i leagă,
Duşmanii ce te defăimează
Au mintea ocupată
Cu lucruri ce nu-i onorează
Pierzând viaţa toată,
În demonstraţii puerile
Cu o minte obturată,
Iluzii tâmpe şi senile
Din lumea-ntunecată,
Iar pentru alţii eşti iubirea
Închisă-n taina vieţii,
Eternitatea, nemurirea,
Din roua pură a dimineţii,
În inima lor eşti lumină,
Lumină din lumina sfântă,
Trimisă-n dragoste divină
Prin vorbe ce nu se cuvântă,
Prin gingăşia florii de april,
Parfumul sacru al fericirii,
Din simfonia unui magic tril,
Pe drumul sfânt al nemuririi.
Mă-întorc Iisuse sfânt
Mă-întorc Iisuse sfânt
La Tine iar în gând şi-n cânt,
Cu-adâncă plecăciune
Şi smerită amărăciune,
Din această rătăcire
Care iar m-a scos din fire,
Şi din lucrul cel firesc,
Din destinul Tău ceresc,
Rogu-Te mai dă-mi potirul
Şi mai unge-mă cu mirul,
Şi mai iartă-mi neputinţa
Că iar mi-am pierdut voinţa,
Căci Tu eşti speranţa mea,
Ce mi-a mai rămas din ea,
Tu eşti învierea vieţii,
Adierea dimineţii,
Prinsă în magia sfântă
Şi-n slova ce se cuvântă,
În a Ta mare putere
Ce-o dai lumii prin Iubire,
Prin Iubirea nemuririi
Din tărâmul fericirii,
Prin Iubirea din Lumină
Undă sfântă şi Divină.
Te chem Iisuse drag şi sfânt
Afară plouă şi e frig
şi noaptea e târzie
tăcerea Ta în mine-o strig,
în inima pustie,
Te chem Iisuse drag şi sfânt
să-mi încălzeşti destinul,
căci prea sunt rele pe pământ
plăcerea mi-e tot chinul,
În chinuri crucea Tu o duci
şi ne înveţi ce-i viaţa,
pe cap coroanele de rugi
în sânge-Ţi ascund faţa,
Şi nu Te plângi de suferinţă,
Tu nu mai spui nici un cuvânt,
mă-închin la Tine cu căinţă
cât voi mai fi pe-acest Pământ!
Lumina sfântă a nemuririi
Mă-întorc la Tine, Domnul meu,
Mă-ntorc din rătăcire,
Căci Tu rămâi ce-ai fost mereu
Lacrimi de fericire,
Spre Tine gândul meu îndrept,
Cu doruri mari şi grele,
Durerea ce-mi apasă-n piept
Cu off-urile mele,
Te rog pe Tine, Dumnezeu,
Să iei din mine ura,
Să-mi dai ce-i dai Fiului Tău
Iubirea şi măsura,
Să-mi dai puterea de-a uita
Duşmanilor ranchiuna
Şi fericirea de-a ierta
La prieteni dragi minciuna,
Să-mi dai puterea de-a iubi
Realul şi misterul
Şi bucuria de-a zidi
Albastrul larg şi cerul,
Să-mi dai din flacăra iubirii
Scânteia Ta Divină,
Lumina sfântă a nemuririi
Lumină din Lumină.
Până când Iisuse Sfânt vei mai răbda
Pentru ce Iisuse Sfânt te-au răstignit,
pentru care din păcate-ai chinuit,
dacă tot nedreaptă-i soarta
şi tot strâmtă este poarta,
pe Pământ,
se strecoară doar mizerii din cuvânt,
Pentru ce se scaldă omul tot în greu,
dacă tot păcatul lumii e al Tău,
chinuri mari în calea sorţii
fericiri pe seama morţii,
pe Pământ,
cu speranţe de dincolo de cuvânt,
Până când Iisuse Sfânt vei mai răbda,
jertfa lumii puse doar pe seama Ta,
până când să-ţi dai iubirea,
să renunţi la nemurirea-n
cerul sfânt,
pentru tot păcatul lumii pe Pământ,
Vreau să cred că jertfa Ta are un rost
şi pentru acei ce mână turma-n post,
pentru cei plini de materii,
ce se scaldă în mizerii,
pe Pământ,
cu minciuni ascunse bine în cuvânt,
Numai Tu Iisuse Sfânt ne poţi salva,
de satana ce se ascunde-n umbra Ta,
de întreaga cârdăşie,
să ne dai o bucurie,
pe Pământ,
să cobori în rândul lumii Duhul Sfânt,
Numai Tu poţi pune lumea-n rostul ei
şi să-i pui la locul lor pe cei mişei,
să le dai la ei toţi banii,
să se sature golanii,
pe Pământ,
de materii ce sfidează al Tău cuvânt ...
Te mai rog şi eu Iisuse acum ceva,
să-mi dai mie pe Pământ iubirea Ta,
să-mi dai forţa de-a uita,
şi puterea de-a ierta,
pe duşmani,
cu iubirea să-i plătesc pe cei sărmani ...
Iubirea nu-i a ta, iubite
Îţi aminteşti de seara-n care,
Mi-ai spus că mă iubeşti,
Şi nu e pură întâmplare
Ca mie să te dăruieşti,
Dar dăruind înseamnă totul
Fără să ceri la schimb nimic,
Fără să judeci doar cu capul,
Nemărginiri din dorul cosmic,
Iubirea nu-i a ta, iubite,
Când spui că mă iubeşti mă minţi,
Tu vrei orgolii fericite,
Nu răvăşiri din ochi fierbinţi,
Ce-aşteaptă doar o mângâiere,
Un suflet tandru şi curat,
O friguroasă-nvăpăiere
Amorul dulce, preacurat ...
În necuprinsul ochilor albaştrii
Iubire ... palpitaţie divină,
Mister de undă sacră şi lumină,
Simţire din culoarea veşniciei
Sau odă-n simfonia bucuriei ...
Vibraţii din magia unui vers
Sosite din mirific univers,
Pe care cerurile o oglindesc,
În sufletul ce, încă-i, pământesc,
Şi pâlpâie în poarta nemuririi,
Un susur din tărâmul fericirii,
Pe care nu putem s-o cântărim,
Şi nici să întrebăm de ce iubim,
Putem să ne predăm cu totul ei
Pătrunşi de muza sfântă a poeziei,
Să ne înălţăm în slavă printre aştrii,
În necuprinsul ochilor albaştrii ...
Veniţi creştinii luaţi lumină
Când toaca bate ritm din veşnicii
Biserica aşteaptă-n ea să vină
Copiii ei să-i scalde-n bucurii
Cu pace preacurată şi lumină,
Lumină din lumina cea curată,
Esenţă ce pătrunde armonios,
Din taina nemuririi cuvântată
Din învierea Domnului Hristos,
Veniţi creştinii luaţi lumină,
Cu gândul preacurat priviţi în sus,
Minunea învierii vă ungă la inimă
Căci astăzi a înviat Domnul Iisus,
Hristos a înviat din morţii lumii
Mister din veacuri proslăvit,
Parfum ce mişcă ritmul vremii
Lumină sfântă din iubit,
Veniţi creştini, veniţi cu toţii,
Cu coşul proaspăt pregătit,
Căci astăzi toţi suntem ca fraţii
Uniţi de-un PAŞTE FERICIT!!
Să ne purtăm crucea frumos
De ce trăim cu frica-n sân
Când credem în iubire,
Şi-n Domnul nostru bun şi blând
În drum spre nemurire ..
Măcar cât bobul de muştar
Credinţa să ne-încerce,
Nimic atunci n-ar fi-n zadar
În zborul lin spre creste,
Sau să iubim în drumul nostru,
Nu prietenii şi banii,
Lumina sfântă de la astru,
Străinii şi duşmanii,
Că aşa ne-învaţă Iisus Hristos,
În drum spre biruinţă,
Să ne purtăm crucea frumos
Răbdând pentru credinţă,
Ne-a dat exemplul chiar pe El,
Că tot ce e durere,
E curăţirea de păcat
Înainte de plăcere ..
De unde atâta neputinţă
Şi tânguiri nebune,
Când El ne-arată chibzuinţă
Tăceri şi lucruri bune?
De ce?
Am apărut pe scena lumii,
Fără să vreau, fără să cer,
O întrebare-n spuma vremii
Pulsând realul spre mister,
Din tainele rămase închise
În lutul cărnii de-nceputuri,
Cu focuri vii ce stau aprinse
Veghind eterne ne-nceputuri,
De ce? Îmi pun eu întrebarea,
A fost nevoie în lumea asta
Să tulbur apele şi zarea,
Cu-mbrăţişări ce-aduc năpasta.
Dulci fioruri din cer
În magia din floare,
Undă sfântă divină,
E esenţă din soare
Unduiri din lumină,
Sunt misterele dulci
Ce aprind fericirea,
Cu vibraţii adânci
Ce-ţi trezesc amintirea,
Amintirea din noi,
Când eram doar un vis
Pe petalele moi
Ne zideam paradis,
Visul dulce de atunci
E parfumul din flori,
Sunt eterne porunci
Încifrate-n culori,
Ce vorbesc într-un glas,
Să păşim spre mister,
Cu iubiri ce-au rămas
Dulci fioruri din cer,
Ce ne îmbată-n iubirea
Unui joc nedescris,
Deschizând nemurirea
Din etern paradis ...
Asta-i frica şi cutremurul ce-l port
Frică mi-e şi mă cutremur tot mereu,
De păcatul ce îl port cu trupul meu
Că nu-mi pot frâna dorinţa
Şi îmi pierd toată voinţa,
Când apari,
Lutul tremură nebun până dispari,
Poţi să faci cu mine ceea ce doreşti,
Când îmi spui că doar pe mine mă iubeşti,
Fiindcă cred, cum cred în Domnul,
Şi îmi iei la tine gândul,
Pe pământ,
Şi mă duci cu zăhărelul în cuvânt,
Şi se-întâmplă lucrul ăsta iar şi iar,
Tot ce încerc să fac cu mine e-n zadar,
Mi se năruie puterea
Doar la gândul cu plăcerea,
Cărnii vii,
Şi te aştept măcar odată să mai vii ..
Asta-i frica şi cutremurul ce-l port,
Cu dureri din lutul cărnii fără rost,
Şi te rog pe Tine, Doamne,
Să mă-nveţi a mă abţine,
De păcat,
Şi să-mi dai puterea lucrului curat.
Teiule, sfântă minune ..
Teiule, tu când faci floare,
Nu te vaieţi, nu te doare,
Când ne dai să bem aghiasma
Şi ne-învălui cu mireasma,
Şi dulceaţa de la soare
Revărsată prin culoare,
Când cu drag ţi-apleci mlădiţa
Şi ne mângâi cu altiţa,
Şi ne laşi sub a ta creangă
Să ne odihnim la umbră,
Să ne îmbătăm de tine
Teiule, sfântă minune ..
Cine îţi iubeşte floarea,
Şi parfumul şi lichioarea,
Coboară în el tot cerul
Cu iubirea şi misterul,
Cu scântei de fericire,
Săruturi din nemurire,
Gânduri bune de la Domnul
Ca-înflorit teiul străbunul.
Dacă pleci …
Dacă pleci, te rog să duci şi dorul meu,
Să-l iei cu tine oriunde-ai fi să fie-al tău,
Să iei la tine întreg trecutul cu amintiri
Cu zile dragi şi nopţi umplute cu iubiri,
Aşa-i corect să fie-al tău ce tu ai creat,
Frământări ce-n viaţa mea le-ai tulburat,
Tulburări ce au schimbat al vieţii sens,
Pe toate să le iei cu tine într-un consens,
Fiindcă iubirea ce-mi spuneai n-a fost iubire,
Au fost minciuni ce m-au ţinut în amăgire,
Să ţi le iei pe toate aşa cum mi le-ai dat,
Mie să-mi laşi sufletul meu cum l-ai aflat,
Poate cândva sau undeva un cald fior,
Te va trezi din somnul tău un fulg de dor,
Să ştii atunci că universul s-a clintit,
Că la mişcat un suflet sfânt şi părăsit …
Lacrimi sfinte de iubire
Teiule cât vrei şi ceri
Pentru ceea ce oferi,
Fiindcă nu-ţi aud gura
Ca să ceri ceva cu ea
Când ne dai iubirea ta
Şi ne scalzi în dragostea
Undei sacre de lumină
Din scânteia cea divină ..
Tu doar ştii să te oferi
Fără ca nimic să ceri,
Şi ne dai de la natură
Preaînaltă învăţătură,
Că iubirea cea curată
Se oferă fără plată,
Iar iubirea-i Dumnezeu
Coborât în glasul tău
Ce vorbeşte în tăcere
Şi oferă cu plăcere
Lacrimi sfinte de iubire
Cu miros de nemurire.
Unde-i liniştea vieţii
Unde-i liniştea vieţii
Din sătucul de altădată
Cu poveşti pe prispa căsii
Cu dragoste adevărată,
Cu iubiri în faptul serii
Martori stelele din cer
Şi mireasma primăverii
Cu al lor sublim mister,
Ce ne-nvăluiau în şoapte
Cu luceferii iubirii,
Ne scăldau adânc în noapte
În oceanul nemuririi ..
A rămas doar scris în verbe
Ce se îndepărtează mult
În poeme şi proverbe
Traiul nostru mai demult,
A rămas doar adierea
Unui sacru legământ
Ce dispare în tăcerea
Unui lucru drag şi sfânt,
Unde este raţiunea
Satului unde plâng moşii,
Unde e înţelepciunea
Vremurilor cu strămoşii,
Ce-au ştiut ce-nseamnă viaţa,
Traiul sacru pe pământ,
Şi-au spălat cu rouă faţa
Şi-au fost sfinţii din cuvânt.
Cândva era Cuvântul ...
Cândva era Cuvântul legământ,
Se spune că a fost chiar începutul,
Cu vorba lui scriind tot priceputul,
Când trăiau Oameni pe acest Pământ,
Era o lege a firii strămoşească,
Pe care n-o putea călca un muritor,
Mai tare ca porunca-împărătească
Ce-ar fi putut-o da un domnitor,
Trăiau atunci credinţa adevărată,
Nu vorbe goale aruncate-n vânt,
Iar viaţa lor era poveste minunată
Pe care o citim acum doar în cuvânt,
Ce pentru noi s-a dus sau a rămas,
Înţelenit în lutul de începuturi,
Sau a zburat spre alte nesfârşituri
Spunându-ne doar simplu Bun rămas!
Şi ne-a lăsat să ne scăldăm în vorbe goale,
Cuvinte fără sensuri, fără rost,
Cu care ne-îmbătăm în lutul tare,
Care ne trage rostul tot mai prost.
Din tot ce-am fost ..
Din tot tumultul nostru pe Pământ,
Rămâne doar un semn mărunt, un gând,
Pe care îl mai poartă încă-un timp
Acei de care ne-am lovit când stam la rând,
Un gând care vibrează, pentru unii-în inimi,
Cu care-am împărţit oceanul blând de lacrimi,
Şi-am rezonat sublim pe aceeaşi treaptă a vieţii
Sorbind nectarul dulce-amărui din roua dimineţii,
Iar alţii ne mai ţin o vreme treji în mintea lor,
Că ne-am lovit de ei în viaţă şi n-a fost uşor,
Şi au rămas cu noi legaţi de firul decadenţei
Să ţină aprinsă-n mintea lor vibraţia prezenţei ..
Din tot ce-am fost, materie sau undă încetinită,
Rămâne clar în timp un gând de urmă pricăjită,
Şi-apoi dispare încet în spuma lumii de-început,
În gândul dus de-un vânt vibrând necunoscut ..
Iubiri care se sting arzând
În fiecare dintre noi
Suflă şi vânturi, sunt şi ploi,
Sunt zile triste şi senine,
Sau nopţi umplute cu suspine,
Iubiri care se sting arzând
Şi ne frământă viaţa-n gând,
Ne udă încet cu focul lor
Şi-şi plâng amaru-închis în dor,
Şi-aşteaptă iar speranţa vieţii
Să vină-n roua dimineţii,
S-aprindă o rază de iubire,
O cât de mică pâlpâire,
O agăţare-n punct de sprijin,
Durerii să ne fie reazăm,
Să ne predăm cu totul lui
Să stingem focul dorului,
Căci prea e greu, deşi-i uşor,
Şi ne-nfăşoară-n strâns fior,
Ne strânge-n cleştele iubirii
Şi-n braţele nefericirii ..
Şi-aşa se trece acest pământ,
Din tot ce-a fost rămâne-un gând,
Se stinge-un foc în apa lui,
Rămâne jarul .. dorului ...
Dureri ce duc spre nemurire
Iisuse sfânt eu te-aş ruga,
Ca să mă-nveţi durerea ta,
Să pot să-mi duc crucea şi eu
Cum mi-a lăsat-o Dumnezeu,
Fără să spun o vorbă-n plus
Durerii ce îmi fierbe-n puls,
Şi mă supune la un chin,
Tăcerii tale să mă-nchin,
Căci tu n-ai spus nici un cuvânt,
Când te-au ucis pe-acest Pământ,
Mai mult, durerii i-ai zâmbit,
Pe zbirii tăi tu i-ai iubit,
Şi i-ai iertat şi i-ai uitat,
Cum bine tu ne-ai învăţat,
Ca să-ţi urmăm cuvântul tău
Atât la bine şi la greu,
Să credem în lumina ta
Ce luminează inima,
Să iertăm totul şi la toţi,
Şi la cei vii şi la cei morţi,
Să uităm răul din noi,
De griji de toate şi nevoi,
Şi să iubim în fericire
Dureri ce duc spre nemurire ...
E calea ce deschide adevărul
„Cei din urmă vor fi cei dintâi!”,
C-aşa e rânduită lumea asta
După ce arzi durerea şi năpasta
S-atingi din nou acelaşi căpătâi,
Dincolo de durere cu plăcerea,
Legate de mister dumnezeiesc,
În gălăgia stinsă cu tăcerea,
De cei ce află raiul pământesc,
Care mai ştiu umbla şi fără turmă,
Şi merg încrezători când văd cărarea
Şi-şi lasă prin hăţişul vieţi-o urmă,
Urmând lumina să le-arate calea,
E calea ce deschide adevărul,
Închis în junghiul greu de la inimă,
De când femeia-i prietenă cu mărul,
Iar întunericul a-nchis în el lumină.
Nu ne lăsa, măicuţă
Nu ne lăsa Iisuse
Să pierdem duhul sfânt,
C-atunci pierdem speranţa
Iubirii pe pământ,
E singura dorinţă
Ce ţie ţi-o mai cer,
Ne lasă a ta iubire
Până plecăm la cer,
Căci prea e ură multă,
Iubirea e pustie,
Şi lumea nemiloasă
Şi totu-i o urgie,
Te rog, măicuţă sfântă,
Cu lacrima durerii,
Deschide ochiul minţii
De sub pleoapa visării,
Să ne trezim la viaţă
Că-s zorii dimineţii,
Şi soarele ne-arată
O nouă faţă a vieţii,
Nu ne lăsa, măicuţă,
Să rătăcim în cale,
Căci noi ne-am pus nădejdea
În lacrimile tale,
Ne-am pus speranţa-n tine
Şi-n fiul tău iubit,
Te rog, măicuţă sfântă,
De nu ne-ai părăsit,
De n-ai plecat sătulă
De-atâta răutate,
Dar ştim că ne-asculţi ruga
Şi ni le ierţi pe toate …
Dispar savanţii lumii îmbrăţişaţi cu sfinţii
În noapte e tăcerea durerii din cuvinte
S-aşterne grea durerea pe tristele morminte,
Dispare ura lumii şi noaptea e adâncă
E răsuflarea vremii în pauza din muncă,
Se termină şi jocul şi timpul se sfârşeşte
Sfinţind cu apa locul dar locul nu mai este,
Dispar în noaptea neagră pe aceeaşi trecătoare
Întinşi la rând pe targă supuşi în născătoare,
Dispar savanţii lumii îmbrăţişaţi cu sfinţii,
Iluminaţii vremii cu-întunecimea minţii,
Dispare-o întreagă lume în noaptea neştiinţei
Armate de apostoli în braţele credinţei,
Şi tot ce într-o viaţă se-îmbată cu materii
Se duc la groapa neagră în coşul cu mizerii,
Se termină plăcerea durerii pământeşti
Şi-începe iar durerea plăcerilor cereşti ...
Era atunci ...
De-ai şti măicuţă ce mi-e dor
De vremuri de-altădată
De simplitatea de atunci
De viaţa cea curată,
De întreg sătucul liniştit
Cu oameni de poveste
Care ştiau orândui
Un trai ce nu mai este,
Ştiau ca să-şi trăiască viaţa
În simplitatea florii
Spălaţi cu rouă dimineaţa
Şi parfumaţi cu zorii,
Era o viaţă din poveşti,
Iubiri de cosânzene,
Ce doar în vise mai găseşti
Şi-n flori de sânziene,
Era atunci ... şi-a fost frumos,
Dar ne-am pierdut inima,
Şi-acum ne doare dureros
Şi arde rău ... lumina ...
Miresme dulci şoptite de albină
E dulce-înmiresmat întreg izlazul,
Oprit de vrerea lumii cu pârleazul,
Ce ne desparte de un sens firesc
Iubiri gustate-n raiul pământesc,
Arome închise-n mierea de albine,
Cele mai scumpe pe pământ regine,
Ce şi-au ştiut păstra cu demnitate
Învăţături închise-n simplitate ..
Am fost cândva şi noi precum albina,
Regine dulci ce-îmbrăţişam lumina,
Şi culegeam din ea întreg misterul
Pământul era una cu tot cerul,
Dar ne-am pierdut menirea şi regatul
Îmbrăţişând în noaptea grea păcatul,
Şi nu vedem splendoarea din lumină,
Miresme dulci şoptite de albină ...
Plâng şi eu, măicuţa mea ..
Plânge roata la fântână
Şi măicuţa mea bâtrână
Că nu poate scoate apa
Să-şi ia ulciorul şi sapa,
Să meargă sus la ogor
Că o strigă tare-un dor,
Pluguri grele-înfipte-n glie
Glasuri dulci de ciocârlie,
Ce-au cântat cândva pe plai
Acorduri rupte din rai,
Simfonii din alte timpuri
Dispărute printre gânduri ..
Plâng şi eu, măicuţa mea,
O durerea foarte grea,
Ce mă doare din trecut
C-am plecat şi n-am ştiut,
Am plecat cu dragostea
Dar am pierdut liniştea,
Şi te rog eu nu mai plânge,
Că durerea ta mă-înfrânge ...
Îndulceşte, doamne, lacrima durerii
Îndulceşte, doamne, lacrima durerii,
Căci prea-i amar izvorul de atâta ură
Şi ne-am pierdut în spaţiu o măsură
Ce cântărea durerea cu lacrima plăcerii,
Cum ar fi plăcerea dacă-n drumul vieţii
N-am cunoaşte jalea stropită cu amarul,
N-am şti răsăritul, scânteia şi amnarul,
Îmbrăţişări celeste prin roua dimineţii,
În veşnicia nopţii mai arde-o luminiţă
Aprinsă în iubirea plăcerii din credinţă,
Ce arde în cenuşă păcatul suferinţei,
Să cureţe plăcerea pe lacrima velinţei ...
Unde eşti copilărie
Când eram copii şi noi
Nu aveam griji, n-aveam nevoi,
Nici sufletul îngreunat
De doruri grele-mpovărat,
Ştiam să râdem, să glumim,
Să plângem chiar, şi să iubim,
Trăind o mare bucurie
O minunată veselie,
Ce încet, încet s-a spulberat,
De noi, de-atunci, ne-am ‘depărtat
Şi am căzut în cursa vieţii
Pierzând mirajul dimineţii,
Pierzând ce am avut mai drag,
Mistere dulci şoptite-n prag,
Îmbrăţişări copilăreşti,
Săruturi calde îngereşti ..
Unde eşti copilărie
Cu lacrimi de bucurie,
Să putem gusta odată
O iubire de-altădată,
Să aprindem focul iei,
Pe pământul României,
Jocuri calde de copii,
Iepuraşii pe câmpii,
Hora noastră cea străveche
Cu un ritm fără pereche,
Glasuri dulci de îngeraşi,
LA MULŢI ANI DRAGI COPILAŞI!!
Mie dor ..
Mie dor de seri de altădată,
Poveşti şoptite în pridvor,
De viaţa satului curată
De casa mea, mi-e tare dor,
De bunicuţa mea săraca,
Cu glasul dulce iubitor,
Care mulgea-n poiată vaca
Şi ne dădea cald lăptişor,
Şi ne spunea poveşti cu zâne
Cu zburători şi feţi frumoşi,
Cu alte lumi, vremuri mai bune,
Cu oameni harnici şi voioşi ..
Mi-e dor de tot ce-a fost odată,
De-o lume dintr-o altă lume,
Pierdută-n ştergura brodată
Pierdută-n noi ... şi nu-i de glume,
Şi orice-aş fi, şi orice-aş face,
Un susur dulce de izvor
Mă ţine strâns şi nu-mi dă pace
Şi mă-mpresoară într-un fior,
Ce-l suflă lin misterul serii
Că a plecat la drum pridvorul,
Şi-a rătăcit iubirea verii
Cu fericirea şi amorul ...
Mă dor de dor ai ochilor mistere
Mă dor de dor ai ochilor mistere,
Că i-au aprins scânteia revederii,
Și-au prins durerea colbului de stele
Când apa plămădea focul vederii,
Și-i arde luminița de-începuturi
Din lutul viselor sorbindu-și seva
Și-i doare amorul tainicilor fluturi
De când un șarpe-a ispitit pe Eva,
Și strigă lung din negură tăcerea
Când vântul seri-și tânguie cuvântul
Și-și plânge-n neputință necuvântul
Că a pierdut în hăul greu plăcerea,
Mă dor de dor al pieptului vibrații
Din spuma lumii înțesând zidirea
Să-și făurească-n liniște menirea
Să soarbă taina vieții din senzații,
Mă dor ... și doare rău nespusul,
Atâtor lungi tăceri din spatele visării,
Ce prind din zbor frânturi din presupusul,
Iubirii dulci din spatele uitării ...
Rămâne doar credința-n Tine
Doamne Tu, Iisuse Sfânt,
Ți-ai dus credința pe Pământ
Fără să-ți plângi la noi durerea,
Din Tine revărsând iubirea,
Ne-ai arătat ce e credința,
Când dragostea bate voința,
Și tremură mai marii lumii
Cu gândul la-începutul vremii,
Cu gândul la nepriceput
Când timpul bate spre sfârșit,
Și-i părăsește iar puterea
Plecând pe drumul cu averea,
Întreaga lor știință clară
Dispare-n vântul de afară,
Rămâne doar cuvântul Tău,
Trimis de Bunul Dumnezeu,
Rămâne doar credința-n Tine,
Iisuse Sfânt, dulce minune,
Și-n fața Ta mă-închin și eu,
Cinstind pe Bunul Dumnezeu ..
Iubirea pentru ciobănaș
Un copilaș păzea mioare,
Drăgălaș ca rupt din soare,
Și le doinea din fluieraș
Un cântecel de îngeraș,
Doiniță sacră din străbuni
De când noi toți eram mai buni,
C-o Zână mândră mioriță,
Ce-l săruta pe-a lui guriță,
Și îi sufla în fluieraș
Iubirea pentru ciobănaș,
Iar îngerii cântau în cor
Mistere dulci din lumea lor,
Și întreaga turmă de oițe
Își mângâiau a lor blănițe,
Și-l ascultau pe păstoraș
Cum le doinea din fluieraș ...
Iubiți cu inima lumina
Cu dragostea nu-i de glumit
Când inima vibrează,
Ea știe ce-are de iubit
Cu cine rezonează,
Ea nu-i un set de ecuații
Să-i dea mintea socoata,
Ci-s dulci mistere de senzații
Ce mișcă-n taină soarta,
Sunt reguli mai presus de minte
Cu locuri prinse-n vreme,
Ce-ncalcă orice jurăminte
Făcute prea devreme,
Iubirii poți să i te dai,
Predându-te cu totul,
Să iei din ea tot ce nu ai,
În timp sfințindu-ți locul,
Iubiți cu inima lumina,
Ce ne-o trimite cerul,
Și stropiți cu ea grădina
Din ea născând misterul ...
"Cred, Doamne, ajută necredinței mele!"
Aș vrea c-a mea credința să nu mă mai înșele,
Să pot să cred cum lucrul crezut s-a întâmplat
Să nu-mi lovesc credința de-un trup încătușat,
Să nu-mi împiedic calea în lutul pământesc,
Credința să-mi dea forța misterului ceresc,
Căci nu-i nimic în lume mai pur și-înălțător
Decât să crezi credința, decât să crezi în dor,
Decât să crezi în Domnul și-n cântecul iubirii,
Mișcând eternul lumii pe altarul dulce-al firii,
Când totul din materii în unde se destramă
Rămâne unda sacra mișcând credința-n strană,
Rămâne doar iubirea ce-am dăruit-o vieții,
Vibrându-ne absența în zorii frumuseții,
În dulci fioruri blânde ce leagă existența,
Ce-i dă puteri credinței să creadă necredința.
Bucuria și speranța
Doamne, fă din suferință
Și prigoanele durerii,
Stâlpi de foc pentru credință
Strecurând mierea plăcerii,
Fă din noaptea neagră a vieții,
Schimbând ura în iubire,
Roua sfântă a dimineții
În izvor de fericire,
Să ne mângâie în Soare
Bucuria și speranța,
Iar magia dintr-o floare
Să întărească-n noi credința,
Fă-ne, Doamne, să uităm,
Toată ura și mânia,
Să iubim și să iertăm
La dușmani neomenia,
Să ne dai a Ta lumină,
Dulci fioruri de iubire,
Să-înflorim a Ta grădină
Cu parfum de nemurire.
Iar mă-întorc, Măicuță
Iar mă-întorc, Măicuță,
În genunchi la tine,
Și te rog fierbinte
Să te-înduri de mine,
Să-mi asculți durerea,
Maica mea cea dulce,
Să mă-înveți de-a pururi
Lacrima sub cruce,
Să mă-înveți răbdarea
De-a îndura amarul,
Când durerea mare
Îmi umple paharul,
Și dă să reverse
Peste buză chinul,
Și din noaptea neagră
Mă strigă suspinul,
Rogu-te pe Tine,
Maica mea cea sfântă,
Să-ți întorci spre mine
Privirea-ți preasfântă,
Să-mi dai puritatea
Ce te înconjoară,
Castitatea lumii
Pururea Fecioară,
Să mă-înveți din ceruri
Dar dumnezeiesc,
Să iert răutatea,
Uitând, să iubesc,
Să mă-înveți, Măicuță,
Să-mi arăți cărarea,
Căci e noapte adâncă
Și-înnegrită zarea,
Să-mi arăți lumina
Ce mișcă misterul,
Iubirea divină
Să-mi dea adevărul.
Așa vrea
poate Dumnezeu
E trist
sătucul meu cel drag
Și
liniștit își duce soarta,
S-aude
doar ruga din prag,
Când în
genunghi se-nchină poarta,
S-au dus
ai casei toți, pe rând,
La locul
veșnic de sub cruce,
Lăsând în
toate câte-un gând,
Cu tot
ce-a fost cândva mai dulce,
Iar casa
e pustie acum,
Copiii
duși în țări străine,
Pustie-i
banca de la drum,
Abia mai
vede trei vecine,
Și-acelea
vai de capul lor,
Abia-și
târăsc picioarele,
De-atâta
jale și de dor
E trist
acum și Soarele,
Tristețe
mare-n satul meu,
Se gată
veșnicia,
Așa vrea
poate Dumnezeu,
Să ne
plătim prostia,
Căci
n-am știut să prețuim
Învățăminte
sfinte,
Să-nsuflețim
și să iubim,
Cereștile
veșminte.
Măicuță
preacurată
Măicuță
preacurată,
Scânteie
de lumină,
Tu
pururea fecioară,
O lume
ți se-nchină,
Că ai
născut pe Domnul,
Să ne
arăți menirea
Din
taina mântuirii,
Să
deslușim iubirea,
Ne-ai
arătat lumina
Să lumineze
calea,
În
noaptea deznădejdii
Să ne
găsim cărarea,
Măicuța
noastră scumpă,
Pururi
fermecătoare,
Deschide
ochii lumii
În viața
trecătoare,
S-atingem
mântuirea
În
trupul pămâtesc,
Pocalul
cu iubirea
Din
raiul tău ceresc,
Învață-ne,
Măicuță,
Misterul
de sub cruce,
Din
viața asta amară
Să bem
doar spuma dulce.
